Să încep cu o imagine simplă, dintr-acelea care te prind de guler fără să te întrebe dacă ai chef de geopolitică. Nordul Dobrogei, într-o noapte caldă, cu Dunărea care pare liniștită, de parcă n-ar fi văzut nimic rău la viața ei. Telefonul, însă, îți zumzăie brusc cu un mesaj de alertă, iar în depărtare se aud bubuituri stinse, ca niște uși trântite de un vecin nervos.
Nu știi dacă e o dronă, un exercițiu, o rachetă, sau doar imaginația care se ambalează. În momentul acela, apărarea aeriană nu mai e un concept și nici un slide într-o prezentare. E diferența dintre un cer care rămâne cer și un cer care devine hartă de risc.
Întrebarea despre cât de eficientă e apărarea aeriană a României are un răspuns care nu încape într-un da sau într-un nu. E ca sănătatea, dacă vrei, și chiar dacă nu vrei tot acolo ajungi. Poți să ai analize bune la inimă și totuși să ai o problemă la plămâni. Poți să fii în formă la alergat și să te doară spatele când ridici o sacoșă. Apărarea aeriană e un organism, cu nervi, cu reflexe, cu oboseală, cu perioade în care e foarte alert și perioade în care se sprijină, discret, pe prieteni.
Ce înseamnă, de fapt, „apărare aeriană” în 2026
Mulți își imaginează apărarea aeriană ca pe o baterie de rachete, un fel de lance modernă așezată la marginea orașului, care vede tot și lovește sigur. Realitatea e mai puțin cinematografică și, tocmai de aceea, mai interesantă. Apărarea aeriană de azi e o rețea care începe cu ochii, continuă cu creierul și abia apoi ajunge la mușchi.
Ochii sunt radarele, senzorii electro-optici, supravegherea aeriană, inclusiv informația care vine din afara granițelor, din sateliți, din aeronave de avertizare timpurie, din infrastructura NATO. Creierul e comanda și controlul, adică modul în care datele se adună, se verifică, se compară, se clasifică, apoi devin decizie. Mușchiul e partea pe care o vede publicul, interceptoarele, avioanele de vânătoare, rachetele sol-aer, artileria antiaeriană, sistemele anti-dronă, bruiajul.
În 2026, amenințarea nu mai vine doar sub forma unui avion „clasic”, cu pilot, care intră în spațiul aerian ca într-un salon și poate fi salutat politicos de un radar. Amenințarea modernă e joasă, mică, lentă, uneori invizibilă până în ultimul moment, alteori atât de rapidă încât te ia la surprindere prin simpla viteză. Dronele de atac care zboară la altitudine mică, rachetele de croazieră care se strecoară pe sub orizont, munițiile rătăcitoare, adică acele aparate care caută ținta cu răbdare și se aruncă în ea la momentul potrivit, toate acestea au schimbat logica apărării.
Și mai e ceva, care nu se spune suficient de des: eficiența nu depinde numai de tehnică, ci și de ritmul în care o poți folosi. E o diferență între „avem” și „putem”. Poți să ai un sistem modern în inventar și totuși să nu fie complet operațional, fie din cauza pregătirii, fie din cauza integrării, fie din cauza stocurilor de muniție, fie din cauza mentenanței. În lumea reală, aceste detalii mărunte fac diferența.
Unde stă România pe harta apărării aeriene, cu tot cu vecini și realitate
România are un avantaj și un dezavantaj care se confundă: poziția. Suntem o țară mare, cu litoral, cu Dunăre, cu o frontieră estică lungă și cu o vecinătate care s-a încărcat de tensiune în ultimii ani. Când se întâmplă ceva la Marea Neagră sau la gurile Dunării, nu e „departe”. E, cum să spun, la două știri distanță de casa ta.
În același timp, România nu e singură. Asta nu e o formulă patriotică și nici o scuză. E o realitate strategică. Apărarea aeriană a României, ca funcționare, e prinsă într-un cadru mai larg, NATO, care aduce supraveghere, proceduri comune, exerciții, interoperabilitate și, la nevoie, întăriri. Integrarea aceasta contează enorm, pentru că un stat mediu nu poate să-și permită totul, peste tot, tot timpul.
Am tot discutat, uneori chiar prea aprins, despre rolul României în zona aceasta, cu un fel de emoție de cartier care se teme și se mândrește în același timp.
Dacă vrei un context mai amplu despre felul în care România se așază în securitatea regională, există și o analiză publicată aici: https://jurnaluldetransilvania.ro.
Dar chiar și cu NATO în spate, tot rămâne întrebarea: pe cont propriu, cu mijloacele ei, cât de bine poate România să-și apere cerul? Răspunsul e: destul de bine în anumite straturi, încă fragil în altele, și în tranziție rapidă, cu multe piese care vin din urmă.
Stratul lung, adică rachetele mari și responsabilitatea grea
În apărarea aeriană există o obsesie sănătoasă pentru „straturi”. Dacă pierzi unul, să-l ai pe următorul. Dacă ținta scapă de primul, să o prindă al doilea. Dacă e prea sus pentru tun, să fie pentru rachetă. Dacă e prea rapidă pentru avion, să fie pentru sistemul sol-aer. Logica e simplă, dar execuția e complicată.
România și-a construit în ultimul deceniu o capabilitate serioasă în segmentul de rază lungă, prin sistemele Patriot. Aici, lucrurile sunt, în linii mari, bune. Patriot e un sistem testat, folosit de multe armate, capabil să angajeze ținte aerodinamice, cum ar fi avioane sau rachete de croazieră, și să aibă o contribuție relevantă și la apărarea împotriva unor amenințări balistice, în funcție de configurație și de muniție.
Dar, și aici vine acea frază care strică entuziasmul, Patriot nu e un glob magic care acoperă toată țara. Un sistem de rază lungă apără zone, obiective, coridoare, nu „România” ca idee abstractă. Dacă ai câteva unități de foc, ele trebuie amplasate cu un calcul rece: unde sunt infrastructurile critice, unde e litoralul, unde sunt nodurile logistice, unde sunt bazele aeriene, unde sunt centrele urbane, unde ai interes politic și militar.
Mai există și problema densității. În războaiele recente, și mai ales în cel de lângă noi, s-a văzut clar că atacurile nu mai vin „cu un singur obiect”. Vin în valuri, în combinații, cu momeală, cu bruiaj, cu drone ieftine aruncate înainte pentru a consuma muniție scumpă. Oricât de performant ar fi Patriot, dacă îl obligi să intercepteze aparate mici, ieftine, în număr mare, îl împingi într-o zonă economică absurdă. Nimeni nu vrea să cheltuiască o rachetă scumpă ca să doboare o dronă care costă cât o mașină second-hand. De aici rezultă un adevăr neplăcut: stratul lung e vital, dar nu poate fi singur.
În plus, un sistem de rază lungă e dependent de integrare și de logistică. Interceptorii se consumă și trebuie înlocuiți. Lansatoarele se întrețin. Radarele se calibrează. Personalul trebuie să fie antrenat constant, nu doar „să fi făcut un curs”. Iar antrenamentul real, cu trageri, cu exerciții complexe, cu scenarii de saturare, e scump și solicitant. România a făcut pași în direcția aceasta, dar ritmul trebuie păstrat, altfel sistemul devine un obiect frumos într-un muzeu modern.
Deveselu și confuzia utilă, dar confuzie totuși
Mulți amestecă în discuție și Deveselu, baza cu sistemul Aegis Ashore. E de înțeles. Sună a „scut”, și lumea se agață de cuvânt. Deveselu e, însă, o capabilitate de apărare antirachetă balistică în cadrul arhitecturii NATO, cu o misiune specifică. Nu e „umbrela” care prinde orice dronă și orice rachetă de croazieră. E o piesă importantă în puzzle, dar nu înlocuiește apărarea aeriană clasică, nici măcar nu se suprapune perfect peste ea.
Stratul mediu, adică zona în care România încă își cară trecutul
Dacă stratul lung e partea cu care România poate vorbi relativ sigur, stratul mediu e, cum să zic, zona în care încă se simte trecerea dintre epoci. România a avut și are sisteme de rază medie, în special Hawk, modernizate în timp. Hawk e un veteran. A intrat în istoria militară de multe decenii și a trecut prin upgrade-uri care l-au menținut relevant într-o anumită măsură. E un sistem care poate să facă treabă, mai ales dacă e bine întreținut, bine conectat la rețea și folosit în roluri potrivite.
Totuși, aici apare o limitare structurală: amenințările s-au schimbat mai repede decât s-au schimbat unele piese din inventar. Rachetele de croazieră, dronele care zboară jos, profilele de zbor care evită radarul, bruiajul sofisticat, toate acestea pun presiune pe sisteme mai vechi, chiar și modernizate. Nu e vorba de dispreț pentru tehnica mai veche, e vorba de fizică și de electronică. În 2026, nu poți să te bazezi doar pe ceea ce era suficient în 2006.
Mai mult, stratul mediu e esențial pentru că face legătura între protecția punctuală a unor obiective și acoperirea mai largă, regională. Dacă ai un gol aici, adversarul poate căuta exact acea fâșie de vulnerabilitate: zbor la joasă altitudine, distanță medie, atac combinat. Și atunci te trezești că stratul lung e fie prea departe, fie prea scump, fie saturat.
România, realist vorbind, se află într-o perioadă de tranziție în această zonă. Se discută de ani buni despre modernizarea apărării pe rază scurtă și medie, despre programe SHORAD și VSHORAD, despre achiziții, despre contracte, despre termene. Între timp, realitatea din teren nu așteaptă. Ea vine sub formă de drone rătăcite, fragmente căzute, alarme nocturne.
Stratul scurt și foarte scurt, acolo unde se duce, azi, cea mai murdară luptă
Dacă m-ai întreba, așa, ca între prieteni, unde se dă azi lupta cea mai „murdară”, aș spune fără ezitare: la joasă altitudine. Drona mică, ieftină, care zboară aproape de copaci și de apă, e o armă psihologică înainte de a fi o armă militară. Îți consumă nervii. Îți consumă resursele. Îți consumă rutina.
Pentru această zonă, România are o combinație de capabilități vechi și noi, și tocmai aici se vede dacă sistemul e eficient cu adevărat. Artileria antiaeriană, inclusiv sisteme autopropulsate, își recâștigă relevanța, pentru că un tun bine ghidat, cu muniție potrivită, poate doborî ținte mici cu un cost relativ redus. Problema e că nu e suficient să ai tunul. Trebuie să ai senzori care văd ținta la timp, să ai integrare, să ai o reacție rapidă.
Aici intră în scenă două tipuri de soluții care au crescut ca importanță. Unul este familia de rachete portabile și sisteme cu rază foarte scurtă, pe care le pot opera unități mobile, aproape de obiectivele apărate. România a intrat în această zonă prin achiziții recente de sisteme portabile moderne, iar asta ajută. Sistemele portabile nu fac minuni, dar sunt o plasă de siguranță în mâinile oamenilor bine instruiți.
Al doilea tip de soluții este anti-dronă, în sensul strict. Aici nu mai vorbim doar de „rachetă contra țintă”, ci de detectare specializată, de bruiaj, de neutralizare prin mijloace mai ieftine, uneori chiar prin drone interceptoare. E un domeniu în care tehnologia se schimbă aproape anual, iar armatele sunt obligate să învețe din mers, ceea ce, sincer, nu e confortabil. România a început să experimenteze și să introducă astfel de soluții, tocmai pentru că amenințarea de la graniță a făcut teoria inutilă.
De ce „anti-dronă” nu e doar un gadget
Se vorbește uneori despre anti-dronă ca despre o jucărie scumpă, o invenție de marketing. Nu e. E, dimpotrivă, încercarea de a aduce economia înapoi în apărare. Dacă răspunzi la o dronă de câteva zeci de mii de euro cu o rachetă de sute de mii sau milioane, pierzi pe termen lung, chiar dacă câștigi acel duel.
Asta nu înseamnă că racheta mare nu se folosește. Se folosește, când trebuie, și atunci e o decizie corectă. Dar înseamnă că ai nevoie de un strat care să poată „mătura” cerul jos, cu costuri suportabile, cu reacție rapidă, cu mobilitate.
În practică, eficiența în fața dronelor depinde de trei lucruri care nu se văd în pozele oficiale. Depinde de cât de repede recunoști ținta, de cât de repede decizi dacă e pericol real sau fals, și de cât de repede poți trage fără să pui în pericol pe cine nu trebuie. Pentru că aici e o problemă delicată: multe dintre aceste incidente se întâmplă aproape de comunități, de sate, de drumuri, de apă. Nu tragi oricum. Nu tragi când nu e clar. Și, uneori, exact asta e miza adversarului: să te forțeze să alegi între risc și ridicol.
Aviația de vânătoare, partea pe care oamenii o aud înainte s-o înțeleagă
Apărarea aeriană a României nu înseamnă doar sol-aer. Înseamnă și avioane de luptă, pentru că interceptarea aeriană rămâne o unealtă esențială. Când se ridică un avion de vânătoare, îl auzi, chiar dacă nu-l vezi. E o formă de prezență și, uneori, o formă de liniștire, chiar dacă sunetul e brutal.
România operează avioane F-16, în tranziție spre o flotă mai consistentă și mai modernă. Aici, avantajul e clar: interoperabilitatea cu NATO, proceduri comune, exerciții, misiuni de poliție aeriană. Aviația poate reacționa rapid, poate identifica vizual, poate escorta, poate forța ieșirea din spațiul aerian, poate lovi, la nevoie.
Dar și aviația are limite în fața amenințărilor moderne. O dronă mică, la joasă altitudine, poate fi greu de detectat și de angajat eficient. Uneori e mai scump să o urmărești cu avionul decât să o neutralizezi cu un sistem dedicat. Iar dacă ai multe ținte mici, în același timp, aviația nu poate fi peste tot.
Eficiența reală apare când avioanele, radarele și bateriile sol-aer vorbesc între ele fără fricțiune. Când informația circulă rapid, când identificarea e coerentă, când decizia nu se blochează în birocrație. Asta e, poate, cea mai dificilă parte, pentru că nu se cumpără într-un contract. Se construiește prin exerciții, prin disciplină, prin încredere între structuri.
Amenințările moderne, așa cum se văd de la nivelul solului
Când spui „amenințări moderne”, riști să creezi un nor de termeni care par să vină din filme. Hipersonic, swarm, stealth, război electronic, tot pachetul. Dar, dacă le cobori la nivelul curții tale, lucrurile sunt mai simple. Modern înseamnă, adesea, trei lucruri: ținta e greu de văzut, ținta e ieftină și ținta nu vine singură.
Racheta de croazieră e un exemplu clasic de „greu de văzut”. Zboară jos, urmărește relieful, se poate strecura prin zone unde radarul are dificultăți, mai ales dacă nu ai radare suficiente, bine distribuite, care să acopere toate direcțiile. În cazul României, relieful e variat și asta e, paradoxal, și un avantaj, și o problemă. Munții pot ascunde, dar pot și proteja anumite regiuni. Câmpia, în schimb, e deschisă și cere supraveghere continuă.
Amenințarea balistică e exact opusul: nu e ascunsă, e rapidă și dramatică. Se vede pe senzori, uneori, dar timpul de reacție e scurt. Aici, sistemele de rază lungă au un rol important, însă eficiența depinde de avertizarea timpurie, de calitatea datelor, de coordonare. Nu e doar „tragi și gata”, e mai degrabă o coregrafie cu secundele ca dușmani.
Amenințarea cu drone e cea mai perversă, fiindcă e și ieftină, și ascunsă, și, în plus, încărcată psihologic. În războaiele recente s-a văzut ceva ce ne afectează direct: dronele pot fi folosite nu doar pentru lovire, ci și pentru a consuma atenția apărării. Trimiți o dronă ieftină, obligi adversarul să își ridice avioane, să își aprindă radare, să își schimbe postura. Nu ai nevoie să lovești ca să obții efect. Și asta e o lecție dură, pentru că apărările au fost construite, istoric, pentru a opri lovirea, nu pentru a opri hărțuirea.
Mai există și amenințarea combinată, adică acea situație în care nu ai „o singură problemă”. Ai drone care vin înainte, ai bruiaj care încearcă să îți tulbure senzorii, ai ținte false care simulează profilul unor rachete, ai o rachetă de croazieră care se strecoară, și, dacă ești ghinionist, ai și un atac cibernetic asupra infrastructurii de comunicații. Într-un astfel de scenariu, eficiența apărării aeriene nu se mai măsoară în cât de „tare” e fiecare sistem, ci în cât de bine rezistă rețeaua când e lovită în mai multe puncte.
Lecțiile de lângă noi, care nu mai sunt teorie
România a avut, în ultimii ani, o situație rară în istoria ei recentă: război la frontieră, nu ca metaforă, ci ca fapt. Atacurile asupra porturilor ucrainene de la Dunăre au împins evenimentele foarte aproape. Când apar fragmente, când apar alerte, când se discută despre ținte detectate, intri într-un alt regim mental. Dintr-odată, cetățeanul obișnuit înțelege că „spațiul aerian” nu e o abstracție.
În astfel de episoade, eficiența apărării se vede în lucruri mărunte: dacă detectezi la timp, dacă ridici aviația când trebuie, dacă avertizezi populația fără să o panichezi, dacă ai reguli clare de angajare, dacă poți să dovedești publicului ce s-a întâmplat fără să dai informații care ajută adversarul. E un echilibru dificil. Uneori comunicarea pare lentă, alteori pare prea tehnică. Dar, sincer, prefer o comunicare prudentă decât o fanfaronadă.
Tot de aici vine și presiunea pentru sisteme anti-dronă mai ieftine și mai numeroase. Dacă ai incidente repetate, îți dai seama că nu poți reacționa mereu cu mijloace scumpe. Ai nevoie de un strat specializat, mobil, aproape de zonele expuse. Și ai nevoie de o cultură a exercițiului, pentru că dronele nu seamănă între ele. Unele sunt lente, altele sunt rapide. Unele sunt ghidate prin GPS, altele prin radio, altele se bazează pe navigație inertială. Unele pot fi bruiate, altele sunt încăpățânate și merg înainte chiar și cu bruiaj.
Aici apare un alt adevăr care nu e popular: nu există „soluție finală” la drone. E un joc de adaptare. Apărarea inventează, atacul se adaptează, apărarea răspunde. Eficiența înseamnă să nu rămâi în urmă cu un ciclu tehnologic.
Războiul electronic, adică partea invizibilă care poate strica tot
Se vorbește mult despre rachete și prea puțin despre spectrul electromagnetic. Dar, în realitate, multe sisteme moderne depind de comunicații, de date, de legături sigure, de sincronizare. Dacă aceste legături sunt perturbate, scade eficiența. Nu se prăbușește tot, nu e un film cu ecrane negre, dar crește fricțiunea. Detectezi mai greu. Identifici mai lent. Riști să confunzi.
Într-un spațiu precum Marea Neagră, unde există capabilități de război electronic și unde se testează permanent limite, România are nevoie să își întărească partea aceasta invizibilă. Asta înseamnă echipamente, dar și proceduri. Înseamnă canale redundante. Înseamnă exerciții în condiții degradate. Înseamnă să nu presupui că GPS-ul va funcționa mereu ca într-o aplicație de taxi.
În mod paradoxal, aici NATO ajută mult, pentru că partajarea de experiență și standardizarea procedurilor îți dau un fel de scurtătură spre maturitate. Dar tot trebuie să ai mijloacele tale și oamenii tăi.
Cât de bine acoperă România teritoriul, fără să se mintă singură
Aici e punctul în care discuția trebuie să devină puțin rece, chiar dacă nu ne place. România e mare. Ai Carpați, ai câmpie, ai deltă, ai litoral. Ai infrastructură critică răspândită, nu adunată într-un singur loc. Orice sistem de apărare aeriană funcționează, inevitabil, cu priorități.
Dacă ar fi să spun simplu, România poate proteja foarte bine anumite obiective, poate proteja acceptabil anumite zone și are încă vulnerabilități în acoperirea uniformă, mai ales în fața unui atac combinat, saturat, cu multe ținte mici. Asta nu e o critică neapărat, e o realitate a resurselor. Nicio țară din regiune nu are o acoperire perfectă. Diferența e cât de repede îți repari golurile și cât de bine îți folosești alianțele.
Eficiența apărării aeriene se măsoară și în timp de reacție. În situațiile de la graniță, România a trebuit să învețe să lucreze cu alarme, cu proceduri de avertizare a populației, cu ridicarea aeronavelor, cu monitorizarea țintelor care vin și pleacă, uneori fără să fie clar dacă sunt în spațiul aerian național sau la câțiva metri de el. Această ambiguitate e, de fapt, o armă. Te ține în stres, te pune să consumi resurse, îți verifică nervii.
Ce ajută România, aici, e faptul că are radare și senzori integrați într-o arhitectură mai largă. Plus faptul că există o cooperare tot mai consistentă cu aliații, inclusiv prin prezențe rotaționale, exerciții și schimb de date.
Ce o încurcă e ritmul modernizării pe stratul scurt și mediu. Acolo trebuie să existe densitate. Trebuie să existe multe puncte de foc, multe echipe mobile, multe mijloace de detectare specializată. Iar asta înseamnă bani, timp, instruire, industrie, mentenanță.
Despre bani, muniție și acel detaliu pe care nimeni nu vrea să-l audă
Când se vorbește despre apărare aeriană, lumea se uită la achiziții: câte sisteme, ce tip, ce rază, ce radar. Mai puțini se uită la muniție, deși muniția e, literalmente, capacitatea de a dura.
Dacă ai rachete puține, nu contează că lansatorul e superb. Dacă ai rachete, dar nu ai lanț logistic pentru reîncărcare rapidă, pierzi. Dacă ai interceptori, dar nu ai suficiente exerciții de tragere, nu știi exact cum reacționează oamenii în situație reală. Dacă ai totul, dar nu ai un sistem de mentenanță robust, apar pauze, iar pauzele nu se anunță frumos.
Aici România are o provocare tipică pentru statele care își modernizează armata: a cumpărat și cumpără sisteme moderne, dar trebuie să-și construiască și „viața de zi cu zi” a acestor sisteme, adică stocuri, mentenanță, instruire, infrastructură. În plus, piața globală e tensionată. Muniția antiaeriană e cerută de multe țări. Termenele pot crește. Prețurile cresc. Nu e o lume liniștită.
NATO ca multiplicator, dar nu ca scut care te scapă de muncă
Integrarea în NATO e, în mod real, unul dintre cele mai mari avantaje ale României. Nu doar pentru că există un cadru politic, ci pentru că există o rețea de supraveghere, proceduri standard, antrenamente comune, interoperabilitate.
Într-un scenariu de criză majoră, România nu ar fi „singură”. Dar aici e capcana psihologică: dacă te bazezi prea mult pe faptul că nu ești singur, riști să îți relaxezi ritmul de modernizare. Și ritmul e exact ceea ce contează.
Un alt avantaj al NATO este experiența acumulată în ultimii ani în domeniul apărării aeriene împotriva dronelor și a rachetelor de croazieră. Se învață rapid, se testează tehnologii noi, se adaptează doctrine. România poate beneficia de această accelerare, dar trebuie să fie conectată și activă, nu doar prezentă pe hârtie.
O privire sinceră asupra eficienței, cu puncte tari și puncte care încă dor
Dacă ar fi să descriu eficiența apărării aeriene a României într-o frază, aș spune că România are un nucleu solid de apărare de rază lungă și o integrare bună în arhitectura aliată, însă are nevoie de densitate și modernizare accelerată la joasă altitudine, acolo unde amenințările au devenit numeroase și ieftine.
Punctele tari sunt clare. Există sisteme moderne de rază lungă, există o aviație de vânătoare interoperabilă, există exerciții, există integrare, există o conștientizare publică tot mai mare a riscului, ceea ce, în mod paradoxal, ajută: societatea nu mai trăiește într-o iluzie totală.
Punctele sensibile sunt, și ele, clare, chiar dacă nu e plăcut să le spui. Există goluri de acoperire uniformă, există dependență de termenele de livrare, există o nevoie de stocuri mai robuste, există o nevoie de soluții anti-dronă la scară, nu doar pilotate. Și mai există o nevoie de claritate procedurală în situațiile ambigue de la graniță, în care ținta e aproape, dar nu suficient de clară încât să tragi fără dubii.
Mai e și componenta umană. În apărarea aeriană, oamenii stau mult în tensiune. Uneori nu se întâmplă nimic zile întregi, apoi, într-o noapte, se întâmplă prea multe. O eficiență bună înseamnă și că oamenii sunt rotiți, odihniți, antrenați, că au încredere în echipament și în proceduri.
Ce ar însemna, realist, să spui „suntem bine”
Nu cred în replicile triumfaliste, pentru că realitatea le pedepsește. Dar nici în fatalismul care spune că suntem condamnați. România este, astăzi, mult mai bine decât era acum zece ani în zona de apărare aeriană de rază lungă și în integrare. În același timp, nu este încă la nivelul de densitate și flexibilitate de care ai nevoie pentru un război al dronelor, al rachetelor de croazieră, al atacurilor saturate.
E ca o casă în care ai pus o ușă foarte bună, dar mai ai ferestre vechi. Ușa e importantă, și te ajută, dar cine vrea să intre pe furiș va încerca și pe la geamuri. Ca să fii cu adevărat eficient, trebuie să întărești și ferestrele, să pui senzori, să pui lumină, să îți înveți câinele, dacă pot spune așa, să nu latre la frunze și să latre la pericol.
România se mișcă în direcția corectă, cu programe de achiziții, cu integrare, cu exerciții. Ceea ce contează, însă, e viteza. Amenințarea modernă nu e răbdătoare. Nu așteaptă comisiile, nu așteaptă licitațiile, nu așteaptă disputele politice.
Și mai contează ceva: să nu ne mințim cu ideea că apărarea aeriană e o poveste strict militară. În multe nopți, ea se vede în felul în care reacționează populația la alerte, în felul în care autoritățile comunică, în felul în care funcționează infrastructura, în felul în care se închide sau nu se închide o zonă de risc, în felul în care un sat întreg înțelege că un sunet pe cer poate fi un avion aliat, nu un pericol.
Dacă ar fi să închei cu o notă personală, aș spune așa: eficiența apărării aeriene a României nu e un verdict, e un proces. Azi e mai bună decât ieri în multe privințe, dar mâine va fi judecată după alte criterii, pentru că adversarul inventează, tehnologia se schimbă, iar cerul, în mod ironic, nu rămâne niciodată același, chiar dacă pare.
Când e liniște, ne amintim greu de toate acestea. Când e alarmă, le înțelegem brusc. Între cele două momente se scrie, de fapt, politica serioasă.
Util:
More in:Stiri nationale
