Cum folosești fantasy-ul pentru a vorbi despre prietenie și loialitate?

Fantasy-ul are o reputație ciudată, de parcă ar fi o joacă fără miză, un loc unde te refugiezi când te-ai săturat de viață. Eu am ajuns să-l văd fix invers. În fantasy poți spune adevăruri foarte simple despre oameni, fără să sune ca o predică și fără să te blochezi în scene banale. Prietenia și loialitatea, de exemplu, ies la suprafață mai clar când le pui la încercare într-o lume unde pericolul nu e doar o supărare de moment, ci un prag pe care trebuie să-l treci.

În viața de zi cu zi, prietenia se amestecă ușor cu obișnuința. Te vezi, râzi, vă plângeți de aceleași lucruri și, dintr-odată, pare că asta e tot. Într-o poveste fantasy, prietenia devine probă și alegere, uneori chiar un fel de curaj.

Când un adolescent intră într-o fabrică abandonată, pune mâna pe un obiect care începe să se comporte ca un artefact, vede o groapă care pare să nu aibă fund și se trezește împins spre un portal, dintr-odată nu mai vorbești despre prietenie ca despre un cuvânt frumos. Vorbești despre cine rămâne lângă tine când nu mai ai control.

În romanul lui Mihai Dan Bradu, povestea pornește dintr-o localitate de lângă Cluj-Napoca, cu un narator de 13 ani, Mihai, care își petrece timpul cu prietenii și încearcă, fără mare succes, să nu intre în belele. Umorul lui e de adolescent, sincer, uneori dezarmant, și tocmai de aceea miza se simte mai puternic când lucrurile alunecă spre fantastic.

Nu mai e doar o aventură cu efecte speciale, e o aventură care îl obligă să se sprijine pe oameni, nu pe teorii. Iar, fără să-ți servească lecții, cartea pune prietenia și loialitatea în centrul ei.

De ce fantasy-ul spune adevărul mai direct decât realismul

Sună paradoxal, dar când scoți realitatea din decor, realitatea din oameni se vede mai bine. Într-o poveste realistă, trădarea poate fi un mesaj lăsat pe seen, o bârfă, o plecare discretă din grup. În fantasy, trădarea poate să însemne că ai deschis o poartă către o lume care nu trebuia deschisă sau că ai dat cuiva cheia unei arme care schimbă echilibrul dintre dimensiuni. Nu e că fantasy-ul exagerează. Îl interesează esența.

Prietenia, la bază, e un contract invizibil. Nu semnezi nimic, nu primești certificare, nu îți pune nimeni ștampilă. Totuși te comporți ca și cum ai fi semnat. Îți apari unul altuia în viață, îți acoperi spatele, îți ții promisiunile, îți înghiți orgoliul când e cazul. Și atunci, dacă vrei să vorbești despre un contract invizibil, e util să-l faci vizibil într-o poveste.

Un portal, o brățară, o sabie care se transformă, o voce care îți șoptește un indiciu, toate pot deveni forme concrete ale unui lucru pe care îl simți și în viața reală: ai nevoie de cineva ca să treci mai departe.

Prietenia ca echipă când lumea se rupe în două

Mi-a plăcut la felul în care e construită gașca din roman că nu e idealizată. Nu sunt toți cuminți, nici toți maturi, nici toți eroici din prima. Sunt copii cu defecte, cu vanități, cu glume proaste, cu momente în care se sperie și ar vrea să dea înapoi. Exact ca în viața reală.

Mihai vorbește, cu o autoironie care îți amintește de un prieten care povestește la o cafea, despre contrastul dintre prietenii reali și prietenii virtuali. Are câțiva prieteni buni, în rest mulți oameni pe internet. Când lucrurile devin serioase, followerii nu îl ajută cu nimic. Îl ajută Albert, Călin și Florin, cei pe care îi sună și care chiar ies din casă.

Albert e genul de copil foarte deștept și cam greu de suportat uneori, un mic geniu care își atrage antipatii pentru că nu are răbdare cu nimeni. Călin e carismatic și simți că învață de mic puterea vorbelor. Florin e mare și puternic, dar sensibil și, uneori, iritant tocmai pentru că își dă seama cât de mult îi poate intimida pe ceilalți. Într-un fantasy mai clasic ai transforma tipologiile astea în roluri fixe. Aici sunt mai amestecate, iar prietenia lor nu arată ca într-un manual. Tocmai asta o face credibilă.

Apoi apare Dan, colegul de bancă, prietenul aproape tăcut, pe care Mihai îl numește, fără să apese prea tare, singurul prieten la fel de bun. E o schimbare de registru. Prietenia nu mai e doar gașca de weekend, devine și legătura aceea discretă pe care o ai cu un om cu care stai zilnic, împarți pauzele, serialele, tăcerile. În fantasy, genul ăsta de prieten e aur, pentru că e prietenul care nu face zgomot, dar rămâne.

Umorul ca probă de apropiere

Sunt momente în carte în care umorul e mai mult decât glumă. E o formă de loialitate mică, de zi cu zi. Când cineva aruncă o glumă proastă în mijlocul tensiunii, de fapt spune: sunt aici cu tine, nu te las să te prăbușești complet.

În scena în care Coamă de Leu apare cu furgoneta exact când timpul se strânge, iar personajele se grăbesc să ajungă la fabrică, replicile au ritm de film. Se simte adrenalina, dar se simte și faptul că între ei există deja o chimie. Nu te ajută un necunoscut care trece pe stradă și îți zice succes. Te ajută cineva care intră în același ritm cu tine, chiar dacă e ciudat, chiar dacă nu e perfect.

Loialitatea nu e jurământ, e o serie de alegeri mici

În vorbăria noastră, loialitatea sună uneori ca o virtute rigidă, aproape militară. În realitate, loialitatea e mult mai umană. Nu stă în discursuri, stă în gesturi. Stă în felul în care nu îți vinzi prietenul când e vulnerabil. Stă în felul în care spui adevărul când e incomod. Stă și în felul în care te prezinți deși n-ai chef și, sincer, ți-e frică.

Romanul are o scenă esențială pentru tema asta. Heather, prietena lor, e capturată și amenințată. I se cere să spună cum funcționează sabia. Ea refuză. Nu o face cu poezie, o face cu încăpățânarea aceea simplă, de om care știe că dacă cedează îi pune pe ceilalți în pericol. Mai aruncă și o replică dură, tăioasă, despre cum va muri odată cu secretul. Nu e romantic, e realist. Loialitatea, când e adevărată, poate fi și neplăcută.

Imediat după, prietenii ei decid că pornesc s-o caute, chiar dacă sunt speriați, chiar dacă își dau coate și comentează. Și mi-a rămas în minte acel adevăr spus pe jumătate în glumă: da, Heather e prietena ta, chiar dacă uneori îți vine să-ți dai ochii peste cap. Asta e loialitate. Nu e o aprobare a defectelor, e acceptarea faptului că omul e mai mult decât defectele lui.

Loialitatea ca protecție, nu ca orbire

Merită spus clar: loialitatea e adesea confundată cu orbirea. Într-o poveste bună, loialitatea nu înseamnă să urmezi pe cineva indiferent de ce face. Înseamnă să protejezi ce e valoros în relație și să recunoști când ceva devine periculos.

În carte, personajele sunt forțate să învețe repede asta. Au obiecte care se transformă în arme, au puteri care apar brusc și nu se supun imediat. În spatele acțiunii, se vede un adevăr simplu: nu poți avea putere fără încredere, dar nici încredere fără limite.

Un detaliu aparent mic, șapca împrumutată, prinde rolul lui simbolic. Vrem să arătăm cool, să impresionăm, să ne aliniem. Dar, pe parcurs, îți dai seama că obiectul care contează nu e șapca, ci faptul că Mihai nu vrea să pornească singur. Așteaptă prietenii, îi sună, se organizează. Nu pentru că e un lider perfect, ci pentru că știe instinctiv că singurătatea te face vulnerabil.

Magia ca metaforă pentru încredere

În multe romane fantasy, magia e spectacol. Aici, magia are și o componentă intimă. Obiectul preferat, arma care se ascunde în ceva banal, indiciile care vin ca o șoaptă, toate vorbesc despre un lucru pe care îl simți și în prietenie: adevărata putere a cuiva nu e mereu la vedere.

Heather e atașată de pixul ei. Pare un moft, un detaliu de personaj. Dar când afli că pixul e, de fapt, sabia, înțelegi ce mișcare bună e asta: loialitatea e legată de intimitatea unui obiect. Pixul e instrumentul ei, ceva care o definește, ceva ce o face să se simtă în control. Când i se cere să-și trădeze prietenii, ea ține de pix, adică ține de identitatea ei.

La fel, când personajele ajung să lucreze cu armele, își dau seama că nu le pot stăpâni doar prin forță. Trebuie răbdare, trebuie să-și accepte frica, trebuie să se asculte. În orice echipă reală, asta e partea grea. Nu să ai o sabie, ci să nu o folosești greșit.

Mi-a plăcut și faptul că romanul nu se teme să arate cât de ciudată e, de fapt, trecerea dintre lumi. E un amestec de grotesc, comic și pericol. Oameni-pisică, urmăriri cu mașini și elicoptere, artefacte care strălucesc, apoi discuții despre bere și restaurante. Sună haotic, dar viața e haotică. Prietenia e haotică. Din haosul ăsta se naște credibilitatea.

De la cursa de șobolani la cursa de eroi

Eu vin dintr-o zonă în care tot repet ideea asta: dacă nu înțelegi regulile jocului, jocul te folosește pe tine. Am văzut oameni care, printr-un joc de masă, au înțeles cum funcționează o capcană numită cursa șobolanului. Miza era libertatea.

Când citesc un roman fantasy ca acesta, îmi dau seama că funcționează asemănător, doar că pe alt teren. Și aici există o cursă. Există o pistă interioară în care personajele ar putea rămâne blocate, frici, rușini, dorința de a părea altcineva, presiunea de grup. Și există o pistă exterioară, nu de bani, ci de maturizare. O pistă în care înveți să ai grijă de ai tăi.

În viața reală, nimeni nu scapă singur dintr-o capcană mare. Nici dintr-un blocaj financiar, nici dintr-un blocaj emoțional. Ai nevoie de echipă, de oameni mai buni decât tine la anumite lucruri, de prieteni care îți spun adevărul și care nu se sperie când te văd căzut. Asta e, pentru mine, loialitatea matură. Nu e să te țină cineva în brațe ca să nu suferi. E să te ridice ca să poți merge.

Cum folosești, concret, fantasy-ul ca să vorbești despre prietenie și loialitate

Dacă ești scriitor, profesor, părinte sau pur și simplu vrei să deschizi o discuție cu cineva drag, fantasy-ul îți dă o cheie foarte practică. Te ajută să vorbești despre prietenie și loialitate fără să pui întrebări directe de tipul ești loial sau ești un prieten bun. Întrebarea directă ridică ziduri. Povestea le ocolește.

Pui personajele într-o situație limită, un portal care se deschide, un prieten capturat, o armă care poate schimba tot. Apoi lași cititorul să simtă singur diferențele. Unul tace și se închide. Altul face o glumă ca să țină panica la distanță. Cineva minte ca să evite o morală, dar nu minte când e vorba de un prieten.

Altcineva își recunoaște frica și totuși se întoarce după ceilalți. Într-o poveste, toate lucrurile astea devin vizibile, aproape palpabile.

În carte, Mihai are momente în care sare de la o idee la alta, se ironizează, apoi își ia brusc rolul în serios. Exact așa e și prietenia la 13 ani. Nu e solemnă. E cu bâlbe, cu orgolii, cu entuziasm și cu panică, cu replici care sună ca dintr-o conversație între prieteni, iar după aceea vin deciziile mari.

Iar lecția, dacă vrei s-o numești așa, e foarte simplă: loialitatea nu arată ca în filmele care vor să plângem. Arată ca o alergare spre o fabrică, cu respirația tăiată, și cu gândul că dacă întârzii pierzi un om.

Un debut românesc care merită sprijinit

Fără să o dau în fraze bombastice, e rar să găsești un roman de debut cu energia asta și cu curajul de a amesteca realitatea adolescentină cu un univers fantastic care are reguli proprii. Cartea e gândită ca începutul unei serii, Călătorie spre început, și se simte, fiindcă lumea pare mai mare decât primul volum.

Dacă vrei să citești povestea completă, cu răsturnările ei, cu alianțe ciudate, cu umor și tensiune, și cu prietenii care se testează pe bune, merită să o iei legal și să o ai în bibliotecă. Varianta pe care o poți comanda ușor este „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. Cartea poate fi achiziționată online și de pe Carturesti.ro, și de pe Libris.ro.

Și mai e un lucru care chiar contează: recunoașterea publică. Autorul a primit Premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, iar premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Pentru un debut, e un semn clar că povestea asta a trecut dincolo de cercul prietenilor și al familiei și a ajuns să fie văzută.

Casetă editorială

Titlul volumului este Drumul către o altă dimensiune, semnat de Bradu Mihai Dan, apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, în seria Călătorie spre început. Volumul are 174 de pagini și ISBN 978-630-311-221-3. Autorul a primit Premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, premiu înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro.